Casa unde stau este arhondaricul unei mânăstiri rămasă în părăsire. Uși cu clanțe grele și ferestruici mici în zidurile groase străjuiesc cerdacul cu streșini largi. Acolo petrec ceasuri liniștite, strunind gândul nesupus disciplinilor cărții aride.

Pe străduța mea trece la oară fixă sacagiul cu apă de la izvorul cel bun; femei cu de-ale mâncării și arar căte-o trăsură. În ceasurile când arde soarele, scobor în livada cu pruni și, la umbra copacilor plini de rod, cugetul, găsindu-și liman de pac, se răsfiră în nemărgenire. Spre seară, mă plimb pe străzile cu case și grădini vechi, în această așezare curat românească, dar mai ales la Teleajen. De treci podul, lângă un mormânt necunoscut, un tăpșan cu mușchiu fraged te´mbie la odihnă. Solemnitatea apusului de soare coboară lin după coline, stingându-se spetezele aprinse. O geană de purpură mai stăruie o clipă, apoi tot cuprinsul vioriu devine nelămurit.

Din vale urcă spre munte o gloată de ostași străini. Copitele cailor scapără de pietriș. Din mulțime se ridică o mare larmă de glasuri. Par grăbiți. Ce urîți sunt! Coada ochilor li este prinsă de pleoape. Pe fețele galbene răsar fire rare de barbă. Unii, pedestrași, măna carele de proviant și locuitorii căzuți în prinsoare. Cei mai mulți sunt călări. La oblâncuri au sânețe și sulițe, la coapse hangere late, în spinare arcuri și cucura cu săgeți. Sunt Tătarii Hanului de la Cram mergând spre Ogretin, unde-i așteaptă în întăriri oștenii Măriei Sale Radu Vodă, Domnul Țării-Românești.

În noaptea ce cade răpede trec asaulii întocmiți în tabururi, conduși de mârzacii îmbrăcați în haine de mătasă, cu coifuri de argint, fluturând lungi pene de struț și de cocor. Câte-un Tătar bătrân scoate din coburi un fluier de os cu sunete ascuțite și cântă melopei monotone, sfâșietoare... .

Negurile zorilor la Ogretin, În lumina încă nerevărsată se zărește tabăra Românilor, închizând strâmtoarea văii. Tătarii sânt acum foarte aproape, pregătindu-se de asalt. Se întocmesc în linii dese, aproape, cât mai aproape de oștile lui Vodă, ca să năvălească de-odată, buluc. La porunci de trâmbițe, urlând sălbatec, împușcând din sânețe și zbârnâind arcele, iată-i ajunși pe crestele bârnelor de întărire. Oștenii țării, în tunet de urale, se aruncă pe Tătari, zdrobindu-i cu ghioage și securi.

Șiruri după șiruri cad soldații Hanului în șanțuri, dar ei sânt mulți, și gloatele lor se reînoiesc neîncetat. Copleșind puterea Românilor, răsbesc în tabăra noastră. După mai multe năvale năprasnice călărimea, în frunte cu căpeteniile Radu Calomfirescu, Stroe Preda, Radu Buzescu, mai dau un ultim dezghin înfricoșat în fiii pustiurilor de la Nipru și Volga, după care cu brațe ostenite de atât amar se retrag spre munți, înconjurând pe Vodă Radu, întunecat și posomorât... .

O trăsură, coborând cu mare zgomot spre pod, m-a trezit din duioasa visare a trecutului. În timpul zilei cetisem despre Doamnele și Domnițele de odinioară, oprindu-mă la vrednica soție a lui Stroe Buzescu. Eroul a murit din pricina unei răni la față primită la Ogretin. Pe lespedea mormântului văduva Buzescului a pus să-i sape că în ziua aceea n´a fost pe voia câinilor de Tătari!.

Câtă vlagă, vioiciune și putere de a trăi și crea clocotește în neamul nostru împărătesc, dacă, după atâtea veacuri de jale, contopiri și împilări, sântem laolaltă în granițele daco-romane refăcute.

Avem o menire frumoasă de împlinit, aceia a strălucirii latinității. Cu acest gând ne-a așezat Strămoșul de la Roma tocmai la Răsăritul Imperiului, la răscrucea tuturor furtunilor... .

Trecând podul am reintrat în orășel. Noaptea s-a lăsat pe nesimite. La casa d-lui profesor Iorga arde o lumiră în cămara sa de lucru.

El este acolo în neostenită veghe de taină și privighere. 

La Vălenii de Munte, spre seară” - N.N. Lenguceanu, despre Bătălia de la Ogretin