Romanian English French German Italian Russian Spanish

Potcovarii din Ceraşu

Fraţii Zamfirescu, fierarii din Ceraşu

Întreaga seminţie a bătut fierul: şi tata, şi tata mare, şi tata lui tata mare, toţi au fost fierari şi-au lucrat în locul ăsta, în căsuţa asta albă, din mijlocul satului Ceraşu, c-o bătătură netedă de pământ în faţă, lustruită de copitele cailor. O căsuţă ce nu se năruie nici ea, de atâta timp, căci fumul o ţine ţeapănă, uscată şi vie - focul care nu se stinge nici­când. În faţa fierăriei îşi aşteaptă potcoavele cai veniţi din depărtări, însoţiţi de bărbaţi zdraveni, care râd şi vorbesc, aducând veşti din sate străine, punând mâna pe unelte, ajutându-se între ei cu o forţă şi un firesc care te prind şi pe tine în bucuria lor. Sunt trainici oamenii ăştia, tot ce fac are rost. În mijloc, fraţii Zam­firache, doi pitici mari, fălcoşi, cu chipuri rotunde, luaţi parcă direct din cărţile de poveşti, unul mai tânăr şi voios, Gheorghiţă, celălalt, Mircea, puţin mai în vâr­stă, morocănos, dar hâtru. Deşi sunt aproape 15 ani între ei, arată exact la fel, au aceleaşi gesturi, sunt ară­mii la chip, parcă din născare, oameni născuţi pentru fier şi cai, c-un har anu­mit, pe care-l vezi când învârt metalul înroşit sau când îmblânzesc anima­lele cu o singură atin­gere.

 

Potcovarii din Ceraşu

Batrâna căsuţă a fierăriei

 

Odaia fierăriei e în­ţesată de unelte vechi, încovoiate pe pereţi: o maşină incredibilă de găurit fierul, veche de peste două veacuri, cu multe roţi şi manivele, adevărată piesă de mu­zeu, ce încă merge, cup­torul de pământ, de pe care tocmai au scos foa­lele cele vechi, din piele, ca să le repare, cuţitoaie, menghine, pai­ţere de găurit, cleşti de foc, cio­cane de diferite mărimi, cu săpătura pal­mei stră­mo­şilor în cozi. Un po­por întreg de unel­te, pe pereţii ăştia cafe­nii, slab luminaţi, învă­luiţi în mistere... O încă­pere în care-ţi zici că ar fi straş­nic să copilăreşti. Să fii mereu uimit, pri­vind în jur, cu sfioşenie şi tea­mă...
Patru nicovale mari stau în rând, cele pe care au lucrat ultimii patru strămoşi. Fiecare nico­vală, o viaţă de om. Pe fierul ăla au căzut mili­oane şi milioane de lo­vituri, pe acelaşi fier, o viaţă, fiecare. Iar când a murit fierarul dinainte, urmaşul a început pe o altă nicovală, până la capăt. Fraţii Zamfirache bat pe ultima. Loviturile lor sunt o muzică, cum bat pe rând, cu baroasele, pot­coava înroşită, în răstim­pul cât încă "e vie", între­gindu-se unul pe celălalt, dându-şi semne prin bătăi "false" în nicovală - o dată, când să se oprească unul dintre ei, de două ori, când unul începe încovoierea - şi tot felul de alte coduri tainice, pe care nici nu le remarci la început, căci ele doar se simt între cei doi, ca şi cum ar bate unul singur. Din mâinile lor se nasc lucruri folositoare. Le vezi, aievea, cum prind viaţă. O potcoavă, o sapă, un topor, un cuţit de plug...

Ca acum mii de ani...

Potcovarii din Ceraşu

Firma fierăriei

 
Potcovarii din Ceraşu

Aşteptând potcovitul

 

Trei bărbaţi, doi bruni şi unul blond, stau afară, în bă­­tătura pe care nu mai creşte iarba. Marin Marin a venit cu caii, peste munţi, tocmai de la Predealu Să­rari, neavând altă oprire până aici, doar ca să îi pot­covească. 35 de kilometri, singur în căruţă, cu ceilalţi doi cai legaţi în spatele său, străbătând păduri şi sate străine, unul după altul, gân­dindu-se la ale lui. Zice că îi place mult ziua asta, când porneşte spre fierar şi se trezeşte la ora trei din noapte. "Îmi place, fiindcă pot să mă gândesc şi să văd lu­mea", zice. Ar fi putut opri în Văleni, în oraş, dar potcovarul de acolo nu mai simte fierul, de când a căpătat "darul băuturii", şi de lucrul lui se alege praful. Fraţii Zamfirache sunt singurii fierari, ultimii. La ei vin toate satele dimprejur, unele foarte îndepărtate, vin din Măneciu, Izvoare, Homorîci, Bătrîni, Oretin, Drajna, Starchiojd, Bâsca Mică, vin şi de la Slănic, de la 60 de kilometri, ori din Bâsca Chiojd, tocmai dinspre Buzău, prin păduri, pe poteci bătrâne. Da, încă mai sunt cai peste tot în jur, cai mulţi, oamenii încă mai lucrează cu ei şi cu plugul acela ancestral, ţinut de coarne prin glie, mai sunt încă şi boi de tracţiune, doar aici în sat există vreo zece perechi, pe care-i potcovesc tot cei doi fauri. Sunt "văzuţi", respectaţi, lucrurile făcute de mâna lor ţin mult. Oamenii le recunosc pot­coavele după urma lor pe pământ, ştiu să-şi aleagă fierul cel bun, uneori tot dezgropat din pământuri, şi sunt convinşi că facerile lor sunt trainice, fiindcă folo­sesc întocmai aceleaşi unelte ca acum mii de ani, moş­tenite de la strămoşi, aşa cum au moştenit şi apu­că­turile celor dinainte. "Lucrul vechi, făcut de om, nu de utilaje, îi lucru mai bun. Ţine. Că-i meşteşugu' meu înăuntru' lui. Cu toate uneltele astea care le vedeţi o lucrat şi tata, şi bunicu' meu. Aceleaşi. Na, vă daţi seama... Cât o ţinut!... Eu numai când mă uit la un­ghia calului, îi ştiu potcoava. Mărimea, cum să fie bine pentru el, să calce pământul. Lucru-i bun, că-i fă­cut pentru fiecare în parte..."
Doar o dată îşi trece Gheorghiţă cel mic palma pes­te fruntea animalului, apoi pe şira spinării, şi acesta se domoleşte brusc. Un bărbăţel mut, ţigănos, slab şi aţos, apucă zdravăn, cu amândouă mâinile, copita din spate. Cu un "raşcăl" special, Mircea îi scoate glodul, apoi îi împlântă în unghie potcoava înroşită. Un fum imens iese din picior, dar calul nu se mişcă. E cuprins de un fior al... plăcerii, mai curând, căci doar închide ochii de câteva ori, lent, înfiorându-se din tot corpul. O încordare plină de afecţiune ia naştere în trupurile bărbaţilor, ţinând calul, un tablou fascinant desenat în fumul acela de copită arsă, amestecat cu mirosul spi­nărilor asudate, încovoiate în lucru. Apasă în copită, "doar ca să se tragă sângele, să-i intre urma, să ţină mai mult", zice fratele mai mare, apoi o scoate, încă roşie, uitându-se încruntat în unghia fumegândă: e bine. Abia când e iarăşi rece, o înţepenesc în caiele bătute voinic, până-n adâncul copitei. Acum, calul e mai înalt, mai nobil, parcă, ridicat pe cei patru clonţi grozavi, cu care se poate căţăra şi pe munţi, prin pă­duri. Gheorghiţă îşi contemplă opera, apoi se aşază lângă Marin Marin, bărbatul cel vânjos, ce poartă o pă­lărie verde şi care urmează să se întoarcă alţi 35 de kilometri până acasă. Dar nu-i pare rău. Zice că nici­unde nu găseşti meşteri ca cei doi fraţi, că nicio pot­coavă făcută industrial, luată de la ruşi, din piaţă, nu ţine niciun sfert cât lucrul făcut de mâinile lor. "Au har, domnule, asta nu se învaţă, «se prinde» pe om, de la părinţi. N-ai cum să-nveţi fierăria bătrân. Numa' copil, când te minunezi de ce vezi..." zice, şi se duce să-şi aducă din spatele fierăriei caii ceilalţi.

Meşteşugul nu piere


Potcovarii din Ceraşu

Muzica ciocanelor pe nicovală

 
Potcovarii din Ceraşu

Sudoare de bărbat şi fum de copită arsă

 

Când îi întrebi de ce le place, nu ştiu să zică. Nu pot fără. Câştigă bani din asta cât să-şi ţină fami­liile. Nu se plâng. Nu ştiu să facă altceva. Ce ştiu sigur e că "le place aici", în odaia cu fiare, unde au stat toată viaţa. După în­căperea asta au tânjit mereu, oriunde s-ar fi dus. Încăperea, tihna, locul unde focul nu se stinge nicicând. Le-au rămas în sânge zilele când erau copii şi se uitau uimiţi la unelte, la părintele lor, Gheorghe, şi la bunicul Ghică, un uriaş, "graaas şi 'nalt ca un munte", care dobora la pământ ur­sul ţiganilor ce mai pribegeau prin sat, câteodată. Ce moale şi blând părea fierul în palmele sale... O viaţă întreagă nu s-a mişcat de aici, de lângă "nicovana" lui, la fel ca şi tatăl, care a stat lângă ea mai mult decât acasă, lân­gă nevastă. Nu s-a clintit. A tot bătut, mai departe, fierul. Trăinicia asta a vieţii lor s-a transmis şi-n lucruri, în uneltele pe care le fac. Nu se pu­tea altfel. Ei, totuşi, nu-s fiştecine. Sunt fierarii satului. Sin­gu­rii care ştiu să facă ceva ce alţii nu ştiu. Înainte, aproape fiecare sat avea fierăria lui. Acum au rămas sin­gurii, peste un ţinut atât de întins, între puţinii din ţară, care păstrează meşteşugul în formele lui primi­tive. Şi încă-l vor mai ţine. Nu realizează că meseria lor e astăzi "reprezentaţie de muzeu", că aproa­pe nu mai există. Atâta vreme cât oamenii încă mai au nevoie de ei, cât au cai şi boi şi muncesc după rânduielile vechi, mica lor lume încă e trainică, încăpăţânându-se să trăiască aşa, fără a vedea ceva spec­taculos, arhaic, în asta. Ci doar urmează legile în care au fost năs­cuţi. Spectaculos nu li se pare nici faptul că cei doi fii mai mari ai lui Mircea - Dumitru şi Marcu - au moştenit, şi ei, patima fierului, că vor să aşeze şi cea de-a cincea ni­co­vală în rând cu cele patru, atunci când părinţii n-or mai putea. Deşi sunt oameni cu şcoală (cel mare e căpitan de jandarmi în Văleni), tot după odaia asta tânjesc. Vin mereu, să bată împreună cu părintele lor. "N-am ce să le fac. Dacă trec câteva zile şi n-aud fierul sunând, vin. Şi mă ceartă: «Băi, ce n-ai dat cu mătura pe-aici?...» Pun mâna pe mătură şi mătură ei. N-am ce să le fac. Le place să fie aici..." Şi asta îl bucură.

Potcovarii din Ceraşu

Aşa se naşte o potcoavă

 

Cel mic, Gheorghiţă, are două fete. Dar dacă ar fi avut un băiat, tot la fierărie trăgea. Sângele apă nu se face. Firma lor (un cocoş înălţat deasupra unei căruţe străvechi), din mijlocul satului nu va fi coborâtă multă vreme, de acum înainte. Ştie, simte asta. Oamenii au încredere în lucruri făcute de oameni, cu mâinile lor. În satele vecine, Valea Borului, Valea Brădetului, Valea Lespezii şi mai ales Slon, o mulţime de meşte­şugari îşi mai fac încă singuri obiectele gospodăriei, cu mâinile lor, şi asta nu pentru "târguri", sau ca să fie văzuţi de turişti, ci, efectiv, pentru tre­buinţa lor şi a ce­lor­lalţi. Numai în satul Slon (satul lemnu­lui) sunt o mulţime de butnari, lingurari, şindrilari neştiuţi, toţi din seminţii vechi, cu moşteniri îndelungi în măies­trie. Şi nu vor să li se ducă renumele din­colo de hotarul aşezării. De pildă, şindrilarii din nea­mul lui Pavel Mo­raru încă lucrează, zi de zi, tăind butuci de fag în felii în­guste, preschim­bân­du-le apoi, pe stră­vechiul "scaun" al meşterului, în şiţa cu care au fost aco­perite o mulţime de biserici din lemn şi case-monument din toată România. Dar, în primul rând, fac şiţă pentru sat, pen­tru casele lor, căci satul arată pe alo­curi ca un muzeu, acoperit cu şindrila bătrână, ce ţine şi sute de ani, dacă e rânduită cum tre­buie. Am asistat şi eu la un asemenea spectacol, al trans­formării lem­nului în şiţă. Pare simplu şi, totuşi, nu poate ori­cine. Îţi trebuie har, să simţi lemnul, să ştii să-l alegi, mai ales iarna, cât e în seve. Trebuie să ştii să-l despici, pe li­niile lui, pentru

Potcovarii din Ceraşu

Clonţii de vidia, cu care calul se caţără pe munţi

 

ca apa să nu-l pătrundă nicio­dată. Şi e incredibil cum ase­menea acoperişuri, făcute din fi­rave pene de scândurică, puse una peste alta, ţin, uneori, cât veacul. Asta-i interesează cel mai adânc pe oamenii aceştia: "lucrurile fă­cute temeinic, care ţin mult". Se­cretul trăinicilei lor, care se moş­teneşte. Nu deplâng dispariţia tra­diţiilor, ci doar nu prea înţeleg de ce lumea de astăzi nu mai are nevoie de lucruri făcute să ţină. Să dureze. Cei doi fierari zic că şi metalul cel nou, făcut astăzi, par­că rugineşte mai repede. Şiţarii din neamul lui Moraru se plâng şi ei că lemnul nu mai e cum a fost. Tot mai multe ploi acide, stranii, cad din văzduh, stricând aco­pe­rişurile vechi şi pădurile. Lem­nul însuşi s-a schimbat, nu mai ţine. "S-a îmbolnăvit fierul", zic fie­rarii, bătându-şi mai departe muzica lor pe deasu­pra satelor. "S-a îmbolnăvit lem­nul", profeţesc şi fra­ţii lemnari, cufundaţi în mor­manele albe de şipci proas­păt tăiate. Şi totuşi, ei lucrează mai departe. În rostul lor vechi, de la facerea lumii şi până la sfârşit.

 

Articol: formula-as.ro

Editor

Website drajna.ro

4550 comentarii

Lasă un comentariu

Doar ascultă...

 
Radio drajna.ro
 
Radio drajna.ro
Radio drajna.ro
Template Settings

Color

For each color, the params below will give default values
Green Blue Brown Yellow

Body

Background Color
Text Color
Background Image for Layout Style: Boxed
Layout Style
Select menu
Google Font
Body Font-size
Body Font-family